România nu are o singură tradiție de împletit — are câteva zeci, distribuite pe regiuni geografice cu materii prime, obiceiuri de uz și gusturi estetice diferite. Formele și proporțiile coșurilor, tipul de bordură, prezența sau absența toartei, ornamentarea cu nuiele colorate — toate acestea variază semnificativ de la o zonă la alta.
Oltenia — coșurile de câmpie cu fund larg
În Oltenia, coșurile sunt în general joase, cu fundul larg și pereții ușor evasați. Această formă s-a impus din motive practice: coșurile se poartă pe cap, pe distanțe mari, iar un centru de greutate coborât reduce oboseala. Materialul dominant este nuiaua de salcie albă, recoltată din luncile Oltului și Jiului.
Ornamentarea este discretă: uneori apare o dungă orizontală realizată din nuiele de culoare închisă, obținută prin fierberea ramurilor în apă cu tanarit de stejar. Bordura tipică este cea răsucită (trac border), vizibilă ca o spirală la marginea superioară.
Coșurile de Oltenia sunt folosite tradițional la transportul legumelor de la grădina de zarzavat, la cules struguri și la târg. Modelele cu torți duble, prinse la mijlocul înălțimii, sunt specifice zonei Caracal–Balș.
Moldova — coșuri înalte cu împletitură în diagonală
Coșurile moldovenești au raportul înălțime/diametru mai mare față de cele oltene — de obicei 1,3–1,8:1. Această proporție elongată este legată de utilizarea lor principală: transportul cerealelor și al fructelor în gospodăriile cu depozite la etaj sau cu pivnițe adânci.
Tehnica preferată în Moldova este waling-ul (împlețitura cu patru fire), care produce pereți cu striații oblice bine vizibile. Spițele sunt mai dese — 20–24 pentru un coș standard față de 16–18 în Oltenia — fapt care conferă o textură mai fină și o rigiditate mai mare.
Zona Câmpulung Moldovenesc este cunoscut pentru coșurile cu capac, în care capacul se împletește separat și se fixează cu o balamale din lozie. Aceste coșuri cu capac sunt documentate în arhivele Muzeului Bucovinei din Suceava încă din anii 1880.
Ornamentarea cu nuiele de culori diferite
Meșterii din Neamț și Bacău introduc din loc în loc rânduri de nuiele rojii — obținute prin fierberea ramurilor cu coajă de sâmbure de nucă — alternând cu nuiele albe jupuite. Modelul rezultat, numit local „brâu", marchează de obicei mijlocul înălțimii coșului și are rolul decorativ, dar și de reper vizual în obscuritate.
Transilvania — coșuri cu formă cilindrică și torți din lemn
Coșurile transilvane se disting printr-un profil mai geometric: pereții laterali aproape verticali și funduri plate cu margini clare. Forma cilindrică face coșurile mai ușor de stivuit — o cerință practică în gospodăriile cu hambare mici din zona dealurilor.
O particularitate a regiunii este utilizarea torților din ramuri de corn sau alun, mai groase, care se fixează înaintea bordurii și devin parte din structura de rezistență a marginii. Spre deosebire de torțile din nuiele din alte regiuni, cele transilvane nu se deformează la sarcini mari.
Zona Sibiu–Agnita are o tradiție distinctă de împletit cu lozie necoajită, care dă produselor o textură brută cu aspect de „scoarță". Aceste coșuri sunt mai grele dar extrem de durabile — unele exemplare păstrate în muzee au peste 80 de ani și nu prezintă deteriorări structurale.
Delta Dunării — împletituri din papură și stuf
Zona Deltei reprezintă o tradiție aparte față de restul țării: materialul dominant nu este nuiaua de salcie, ci paura (Typha latifolia) și stuful (Phragmites australis). Coșurile din papură se împletesc cu o tehnică coiled (în spirală), în care materialul se răsucește progresiv în cercuri concentrice fixate cu fâșii de papură mai subțire.
Produsele specifice Deltei sunt coșurile rotunde aplatizate, folosite la uscarea peștelui, și rogojinile din stuf — un produs de frontieră între împletit și țesut, realizat în atelierele din Murighiol și Sfântu Gheorghe.
Elemente comparative
Diferențele regionale sunt rezumate în datele etnografice culese de cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu" din București. Un inventar detaliat al tipologiilor regionale este disponibil în volumul Meșteșuguri tradiționale din România, publicat de Institutul Național al Patrimoniului.
Tipurile de coș descrise mai sus nu sunt exclusive — migrația meșterilor și piețele regionale au produs forme hibride, în special în zonele de contact cultural dintre Muntenia și Oltenia și în orașele cu târguri active din Moldova.
„Coșul spune de unde vine meșterul — înainte să apuci să-l întrebi." — Petru M., colecționar de etnografie, Iași, 2022.
Resurse suplimentare
Colecțiile de coșuri tradiționale pot fi vizitate la:
- Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti", București
- Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca
- Muzeul Bucovinei, Suceava — colecția de meșteșuguri populare
